Doamne, oamenii umbla desperecheati
cu mainile peste coaste si peste inimi,
cauta alte inimi ca sa se faca intregi
Doamne, oamenii nu mai stiu de unde vin
si unde trebuie s-ajunga
nu mai stiu sa citeasca harti
si nici sa-si gaseasca busole pe cale
baga mainile in buzunare, castile-n urechi,
si ochii in telefoane, tablete, calculatoare
sa nu mai auda, sa nu mai vada, sa nu mai simta singuratatea
in care se trezesc noaptea,
si in care se intorc in fiecare zi
Doamne, oamenii nu mai zambesc altor oameni,
nici seninului, nici vantului, nici dorului
ii dor toate, dar neiubirea ii doare cel mai tare
toarna vin peste ea si-o amesteca-n pahare,
apoi umbla pe strazi desperecheati si imbatati cu iluzii
oamenii nu-si mai apartin, Doamne,
s-au predat lumii in care I-ai lasat la dospit
si au uitat de unde vin si unde trebuie s-ajunga
dau din colt in colt si nu mai stiu unde e acasa
isi pipaie coastele si inima si nu se mai regasesc printre ele,
iar sufletul palpaie ca o lumanare-n sfesnic
sa nu sufli, Doamne,
sa nu sufli, ca se stinge si rataceste drumul spre casa!
da-l mai tare, Doamne,
da-l mai tare sa lumineze precum stelele bolta senina,
ca pentru asta L-ai creat, Doamne,
nu pentru intuneric si tina!
(23.07.22)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu